Viata

Viata mea este pretioasa. Pentru ca am primit-o de la mama, pentru ca fratele meu nu mai e ca sa traiasca el, pentru ca sunt singura care ramane sa duca sangele acestei familii mai departe.
Viata mea e pretioasa si ii multumesc lui Dumnezeu ca traiesc. Ii multumesc si ca mi l-a scos in cale pe acest barbat pe care am ajuns atata sa il iubesc, dar care m-a zdrobit de atatea ori si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a lasat sa ma intorc de fiecare data zdrobita la el ca sa il conving sa nu renunte si ca el nu a renuntat de atatea ori.

E greu sa descriu in cuvinte ce se petrece cu mine. Stiu ca viata mea e pretioasa pentru ca altii nu o mai au, insa am momente cand vina pentru acest trecut, vina pentru ceea ce sunt considerata ma apasa atat de tare, incat nu mai vreau sa traiesc. E senzatia ca oriunde m-as ascunde, orice as face cu viata mea, nu raman decat fata de 24 de ani care a fost capabila sa se culce cu un individ de 46 de ani intr-o camera de hotel. Ce am facut? Sa ma ponegresc si mai mult, sa ajung azi in punctul in care ma uit la viata mea si realizez ca nu mai vreau sa o traiesc. Nu cu aceasta umbra, nu fara posibilitatea, sansa de a fi iertata, nu fara a avea speranta ca intr-o zi parerea mea de rau va conta mai mult, ca faptele mele bune vor conta mai mult decat faptul ca m-am purtat ca o curva.

Am luat-o pe o panta gresita. Nici macar nu pot explica pe deplin cum de am fost capabila de asa ceva. M-am introspectat cum am putut mai bine, am apelat la ajutor specializat ca sa inteleg ce s-a petrecut cu mine.. si cumva... durerea e tot acolo. Durerea de a nu putea schimba este tot acolo, zi de zi mai mare, zi de zi mai puternica, ofilindu-ma.

M-am conservat bine dupa ce s-a intamplat. Am stiut din clipa imediat urmatoare ca eticheta s-a lipit de mine, dar nu am vrut sa recunosc ca m-am purtat ca o curva, nu am vrut sa recunosc pangarirea si murdaria pe care le simteam si ma gatuiau. Nu am vrut pentru ca ar fi insemnat sa accept ceea ce accept acum... si suferinta. Si m-am complacut, am inchis bine mustrarile de constiinta si parerea de rau si am preferat sa ma victimizez pentru ca asa nu eram eu vinovata de ceea ce se intamplase.

Dar timpul a trecut si l-am intalnit el. Acest el care desi nu e usa de biserica, are un simt moral foarte ridicat si asteptari foarte ridicate de la cei din jurul lui si tot regretul meu a rabufnit. Si pe zi ce trece s-a intensificat pana am ajuns in punctul in care zilnic ma gandesc si zilnic sufar pentru acest trecut.
Psihologul imi zice ca de ce accept sa sufar? De ce singura ma chinuiesc? De ce? Pentru am nevoia ca durerea asta sa iasa din mine, sa imi fie iertata. Pentru eu cred in ceea ce se cheama "taina lacrimilor" care curata pacatele si care curata sufletele.

Si plang si sufar. Chiar si in zilele cand sunt cu el si sunt vesela, exista mereu un colt al sufletului meu care atunci cand privesc in alta parte sau cand raman singura rabufneste.
Ma simt ca si cum permanent as fi in genunchi. Permanent am in minte o rugaciune de iertare.

Vreau sa fiu un om mai bun. Mi-am propus acest lucru. Am suferit si sufar atat de mult din cauza acestui trecut incat nu am cum vreodata, sa mai fac asa ceva. Prefer sa fiu sigura o viata decat sa mai fac vreodata ceva necuviincios.

Consider ca am identificat veriga slaba din mine care m-a impins la a ma purta ca ultima femeie. Consider ca am anihilat-o.
Se zice ca oamenii care inseala, ramanand cu acelasi partener, vor continua sa insele. Asa este, dar numai atata timp cat ei insisi nu se schimba. Iar eu m-am schimbat.

In ultimii 3 ani de cand sunt cu el, am trecut prin foc si gheata, prin agonie si extaz. Am fost fericita, dar am suferit si incredibil de mult. Nimic din ce am trait alaturi de el nu a fost comun, obisnuit, in limite normale; totul a fost la "extraordinar": am iubit extraordinar de mult, am simtit extraordinar de mult, am suferit extraordinar de mult, am trait cat pentru o viata. Intr-un fel ma simt extenuata. Simt nevoia de iertare. Simt nevoia sa fiu iertata atat de mult si sa ma cuibaresc langa el si stau apoi o infinitate privind de pe un deal.
Dar nu am timp de asa ceva.
Eu trebuie sa dovedesc. Eu trebuie sa dovedesc o viata de acum incolo ca ceea ce s-a intamplat atunci a fost o greseala care nu ma defineste, sa nu o las sa ma defineasca.

Oricat de mult as pretui viata, deznadejdea ma cuprinde f tare si din toate partile si in momentele acestea simt ca nu am sens. O simt din ce in ce mai des. Adica pentru ce sa traiesc daca omul pe care il iubesc cel mai mult si caruia m-am deschis complet, complet, ma refuza din cauza acestei greseli? I-am zis povestit tot, dar fapta mea e atat de rea incat... din cauza ei nimic din ce fac acum nu mai conteaza. Poate ca am gresit raportandu-ma atat de mult la el si lasandu-ma sa ma leg atat de mult de el. Caci am ajuns ca in absenta lui sa ma topesc pe picioare. Daca tocmai el, care ma stie cu toate si cu trecut, dar si cu toate trairile prezentului, ma refuza si nu ma poate accepta, de ce viata sa ma poata accepta? El e totul pentru mine, l-am lasat sa devina totul, in conditiile in care ceea ce noi 2 traim este jumatate de viata...

Nu vreau sa mor. Dar cum sa traiesc asa? Cum sa traiesc singura cu aceasta vina?
Am nevoie de iertare. Caci tare doare si tare vreau sa sterg. Am nevoie sa fiu iertata.