Schimbarea

Sunt aruncata in valtoarea realitatii si simt ca s-a dat un val laoparte.

Daca pana acum ceva vreme am trait in globul meu care m-a protejat ca viata sa nu ma raneasca mai tare decat a facut-o… acest mecanism de autoapararea eu l-am pierdut pe drum. 

Raman singura. Vad cum lucrurile se destrama, dar nu le pot impiedica sa o ia la vale pentru ca nu ma pot minti, nu ma pot preface. 

M-am mintit si m-am prefacut ca sunt altceva cu ani in urma si am comis greseala vietii mele.

Acum sunt autentica, sunt asa cum m-a lasat Dumnezeu pe acest pamant, dar cu toate pietrele si aripile adunate de-a lungul timpului dupa mine. Cu toate regretele, dorintele si visele, atatea cate mai sunt.

Ce pot sa zic ? 

El, iubiriciul meu, nu are nici o responsabilitate fata de mine. Nu am inceput aceasta relatie ca sa avem responsabilitati in plus. Faptul ca eu am investit mai mult decat trebuia, ca m-am implicat mai mult decat trebuia, ca din inima asta nu am pastrat macar un careu liber ca sa mai fie loc, este vina mea. Este vina mea ca nu am pastrat o limita. Ar fi insemnat sa nu il iubesc complet. 

Dar acum este prea tarziu ca sa mai pot impune limite, ca sa mai pot sa imi revendic bucati din inima. Nu poti sa i le oferi cuiva in dar si apoi sa iti iei darul inapoi.

Pe ele le am date, ma mine ma am data, caci le-am oferit lui, iar el le arunca la cosul de gunoi. 

Cica am o viata inainte.

Dar eu de 1 luna de zile traiesc fara sa traiesc. Zici ca sunt o coaja de ou din care a fost golit continutul.  

Ma trezesc si in acele 15 minute pana cand alarma va suna din nou, cuprinsa de somn si de anxietate ca e o noua zi, cu puterea sufletului meu ma rog. Ma ridic din pat, ma inchin ca sa nu ma abandoneze Doamne-Doamne in ziua respectiva, ma spal, aprind pentru cateva minute candela, ma imbrac ca un robot, plec ca automatizata si ma indrept catre metrou. In metrou pana coboara el pe peron, citesc pe furis de pe telefon o rugaciune catre cel care mereu ne-a ajutat, Sf. Efrem. Si il vad venind. Coborand usor treptele, apoi imi feresc privirea ca sa nu vada ca fixasem pana atunci intrarea la metrou, trag aer in piept si il salut zambitoare, desi simt tristetea sugrumandu-ma.

Vorbim, mancam pe drum, ma bucur ca pot sa il mai aud, sa mai fiu partasa la ce se intampla in viata lui. Azi m-a lasat sa ii pilesc o unghie, asa cum faceam odata. Golul din mine, mai capata putin sens, uscaciunea in care traiesc mai prinde putina umezeala, dorul din mine mai are putin astampar.

Ziua decurge normal, coaja de mine… trece prin zi pana vine pranzul si pot fi iar cu el, apoi plecarea si ma incalzesc la orice ocazie de a-i fi alaturi. Seara ma prinde descoperita, golita de sens, caci a mai trecut o zi fara sa il am alaturi. 

Zilele mele se masoara in timpii pe care ii am alaturi de el. Intreaba-ma ce am facut cu 2 zile in urma.. nu stiu, dar stiu cu ce era el imbracat. Stiu cand si-a tait unghiile ultima data sau cand i se cojea urechea.

Si... sunt lasata sa traiesc asa, caci el mai mult nu vrea de la mine.

Si pierd si putinul pe care il am pentru ca nu ma pot minti, pentru ca ceva s-a schimbat la mine si nu mai pot sa ma prefac. 

El m-a schimbat, timp de 4 ani a lucrat la mine, transformandu-ma intr-un om care sa isi invinga trecutul, care sa nu mai greseasca, un om mai pe placul lui… iar cand lucrarea ii este gata.. ma lasa.

Ma lasa schimbata fara sa ma mai potrivesc in lumea din care faceam parte. Iar in lumea lui nu am ce cauta caci nu ma lasa.