10 fara tine

Simt in continuare ca este un vis urat. Asa am simtit si cand mi-a murit fratele.

Ca ma voi trezi in orice moment si voi alerga dimineata la tine si ma vei saruta zicand «duca-se cu noaptea ». 

Nu vreau sa raman fara tine. 

Este ceva in sufletul meu care nu ma lasa sa traiesc in absenta ta. Nimic nu mai are gust, nimic nu mai are frumusete, eu nu pot gusta nimic. Pana acum 2 zile nu am putut manca nimic, nimic. Acum as manca fara sa ma opresc, dar nici asa nu este bine pentru ca oricum tot ce mananc vars.

Corpul meu nu stie ce sa faca in absenta atingerii tale. 

Se zice ca trebuie sa invatam sa ne iubim, sa avem grija de noi, fizic si psihic. Cum sa faci asta de unul singur ? Daca nu primesti iubire din exterior cum sa stii tu sa te iubesti ? Daca tie nu iti pasa de mine, cum sa imi pese mie de mine insami ? 

Vei spune ca nu sunt singura. Dar sunt, in realitate nu imi e nimeni alaturi. Daca eram singura-singura era mai usor.. puteam sta o zi intreaga in pat plang asa cum simt nevoia, dar in situatia mea sunt obligata sa imi ascund durerea in spatele unui zambet. La serviciu oricum toti stiu ca iar ne-am certat. Vad ca noi cei nedespartiti suntem cum despartiti. 

Imi lipseste sa vorbesc cu tine. Imi lipseste sinceritatea aceea, faptul ca spuneam tot ce se petrece cu mine fara sa depun nici cel mai mic efort in a povesti. 

Imi lipseste sa te privesc. Imi lipsesc atatea lucruri legat de tine incat viata mea este o lipsa continua. Si aici este vina mea pentru ca te-am lasat in toate ungherele vietii mele. Absolut orice am facut in ultimii aproape 4 ani a fost legat de tine. Totul. Iar acum, oriunde intorc capul ma astept sa fii si tu. 

Ma simt de parca trebuie sa invat sa merg din nou. Dar ca sa invat sa merg din nou, ar trebui sa pot sa ma ridic de unde zac acum. 

Nu ma poti ierta pentru trecut. Nu poti accepta ca regret cu adevarat. Regretul meu nu iti este de folos. Sunt doar o scursura a vietii tale. Un gunoi atat de mare, o hazna atat de imputita incat nu merit sa mai stai cu mine. Pentru ca tu esti in cautare de perle, iar eu sunt doar un gunoi. Doar un colt de paine din care ai mancat pentru ca nu ai avut trufandale disponibile.

Atat sunt ? Atat raman ? 

Intelegi de ce este atat de important pentru viata mea sa ma accepti ? Pentru ca nimeni nu vrea sa fie un nimic pentru cel pe care il iubeste. Vreau sa imi izbavesc greseala. Vreau sa stiu ca am reusit ceva in viata asta. Nu ca asta ma doboara, nu ca pentru acest trecut nenorocit, in ochii tai frumosi, atat raman. 

A accepta ca atat raman, inseamna sa accept ca trebuie sa mor. Ca nu mai am scapare. 

Regret. Citeste postarile anterioare, nimic nu s-a schimbat. Disperarea mea este si mai mare chiar, pentru ca pe an ce a trecut eu te-am iubit si mai mult. Nu pot spune nici macar, de ce Doamne ?.. De ce ma doare acum ? pentru ca eu m-am rugat sa nu pleci. Eu am implorat tot universul asta sa mai stai, sa ma lase sa te mai iubesc. Asa cum fac si acum. Am acceptat durerea asta toata si frica pentru acele clipe minunate in care cu fiecare celula din corpul si din sufletul meu am simtit ca traiesc. 

Cand eram pe un deal, cand am baut un pahar de vin la tine acasa, cand am ascultat SIA si eram blocati pe autostrada spre Alba si bubuia masina, cand m-ai tinut pe scaunel, cand udam tapiteria, cand imi povesteai de toate si de tot. 

Nu stiu mai cum sa fac. Vreau sa fiu mai mult. Nu vreau sa ma abandonezi. Ma depaseste ceea ce simt. 

Tu esti un om bun. Ai un spiridus in suflet, eu sunt rea. Sunt rea ca nu pot sa te las sa iti cauti fericirea in alta parte. Dar nu pot, nu din egoism, ci din grija de tine, pentru ca stiu ca nimeni niciodata nu te va iubi si ingriji cum o fac eu. Ar trebui sa nu ma mai plang, sa nu iti mai spun ca ma doare cand te vad privindu-ma doar ca si coleg sau cand aud ca nici macar sa ne iei cu masina in vacanta nu vrei. Ar trebui sa strang din dinti si sa te las sa cauti perlele la care tot visezi din moment ce eu am fost doar un gunoi in viata ta. 

Pentru asta ar trebui sa nu imi mai pese.