Dupa 6 ore

Pe mama nu am pierdut-o din cauza mea.
Pe fratele meu nu l-am pierdut din cauza mea.
Dar i-am pierdut, m-au lasat singura pe lumea asta.

Pe el insa il pierd din cauza mea.
Din cauza a tot: a tot ce am fost, a tot ce am facut, a felului cum nu am stiu decat sa fiu un copil speriat. Mi-a fost mereu frica sa nu il pierd. Si iata ca s-a intamplat.
Pana acum am stiut mereu, am gasit mereu resurse ca sa il intorc din drum.
Dar vineri mi-a zis ca nu ma mai iubeste. M-a privit in ochi si mi-a zis ca nu ma mai iubeste. Era singurul lucru de care eram sigura pe pamantul asta: iubirea lui. In cele mai aprige certuri, zaream in ochii lui ceva, o idee, ceva care ma facea sa simt ca sunt iubita. Chiar si in timp ce rostea cele mai dure lucruri, simteam ca din iubire le rosteste. Din iubire!
Dar vineri mi-a zis ca nu ma mai iubeste. A evitat sa isi dea cuvantul de onoare, acest lucru l-am observat. A mai facut odata asa, prin 2013 cand a zis ca nu ma mai iubeste, dar nu a putut sa isi dea cuvantul de onoare.
Totusi, chiar si in absenta acestui juramant al nostru, stiu ca e real.
Oare poate motorul sa reanime o baterie epuizata?
Simt ca incerc sa ma prind cu mainile de ceva, dar am numai ulei pe ele si alunec.

Incerc sa fiu tare. Mi-am propus sa fiu tare, nu stiu cat voi putea, pentru ca au trecut 6 ore de cand mi-a zis si zici ca e un aspirator care trage aerul din mine, facand vid. Refuz sa constientizez ca suntem din nou in acelasi punct, de data asta si mai grav, pentru ca in clipa cand voi realiza pe deplin, ma va cuprinde iar disperarea. Si nu mai pot. Mi-e teama pentru mine.

Nu imi pierd mama sau fratele. Insa pierd singura lumina din viata mea. Pierd ceea ce iubesc cel mai mult. Raman un invalid intr-o lume in care nu mai stiu sa traiesc singura.
Scriu aici pentru ca nu ma mai asculta. Nu imi vorbeste. Nu mai vrea sa stie de mine.
Nu raman singura, raman cu toata iubirea pentru el si cu regretul...si face sa fie si mai greu.