Din nou

Imi spune din nou ca s-a terminat. Ca nu ma mai vrea in viata lui. Ca sunt o mincinoasa. Ca nu am invatat nimic. Ca nu ma mai iubeste.

Suntem faptele noastre, nu ceea ce spunem.

Stiu ca il iubesc si i-am dovedit-o. I-am dovedit-o in 2 randuri clare, clare ca ziua. Apoi chiar cred ca i-am dovedit-o in fiecare zi. Pentru ca in ultimii 2 ani am trait fiecare zi ca si cum ar fi ultima alaturi de el si cand traiesti asa, arati ca iubesti.

M-a facut mincinoasa pentru ca nu pot sa ii explic cum de am fost capabila sa fac ce am facut in trecut. Pentru ca m-am ambitionat sa ma leg de cuvinte, ca verbul "a vrea" suna atat de dur, cand lucrurile sunt clare: e vina mea. Este doar vina mea. Sunt singura vinovata. A mea e toata responsabilitatea. Daca sufar acum, sufar pentru ca in trecut am ales gresit.
Cumva am crezut ca, tocmai pentru ca durerea mea si regretul meu sunt atat de vii, cumva, cu ajutorul lui Dumnezeu, prezentul nu va mai fi apasat de aceasta umbra.

Mi-a fost teama sa vorbesc cu el despre trecut. Am bagat de atatea ori capul in nisip cand trebuia sa fii rostit de la bun inceput ceea ce am simtit: "e vina mea, eu sunt singura vinovata, imi asum, te rog sa ma ierti ca nu am fost mai buna". M-am ascuns dupa cuvinte, dupa vorbe, cand de fapt sufletul trebuia sa spuna ceea ce simtea: E VINA MEA. Si m-am afundat in mizerie.
A trebuit sa scoata cu clestele cuvintele de la mine, a trebuit sa faca scenarii, comparatii. Mi-a fost atat de teama de reactia lui, sunt slaba. Mi-a fost teama de violenta reactiei lui, mi-a fost teama ca il voi pierde, mi-a fost teama ca il fac sa sufere. Am depus eforturi incredibile sa limitez orice lucru care l-ar putea face sa se duca cu gandul acolo.

Am mers pana intr-acolo incat mi-am format vocabularul astfel incat sa evit cuvintele "a ajunge" si "a termina". Nu mai zic demult "am ajuns acasa", ci "am sosit acasa". 

Felul cum eu am pus problema de-a lungul timpului, l-a facut sa nu mai aiba incredere in mine. Zice ca l-am mintit pe el si ca m-am mintit chiar pe mine insami.
E adevarat ca nu am fost deschisa sa vorbesc despre trecut decat dupa mult timp si tot la insistentele lui, dar apoi am dovedit transparenta totala. M-am gandit ca aceasta e singura cale prin care pot sa il exorcizez.
Sunt lucruri pe care nu le pot explica, nici mie si nici lui. Iar el are nevoie mare de completarea puzzle-ului.
Pentru ca nu ii pot oferi raspunsurile, pentru ca faptele ma contrazic, am devenit mincinoasa.

Dupa 3 ani in care i-am zis toate prostiile, in care am avut curajul sa ii zic lucruri care stiam ca il supara legat de acasa, dupa 3 ani in care m-am jurat pe tot ce am mai sfant... sunt mincinoasa.

Daca a ramas cu impresia asta, inseamna ca este si vina mea. Imi pare rau ca nu am avut maturitatea de a transa subiectul din prima, de a-i zice din prima toate detaliile pe care le-a aflat ulterior. Degeaba am zis ulterior ca mi-a parut rau, daca nu am zis in prima faza, cand nu stiam cum sa fac sa schimb subiectul, cum sa fac sa treaca de la sine. Am irosit atata timp. Si am gresit pentru ca in 2 ani de relatie m-am concentrat pe prezent in loc sa lucrez pe trecut, am crezut ca daca fac prezentul un loc minunat, trecutul va pali.
Iar azi ma simt ajunsa din urma, cum un nor de praf ajunge din urma un alergator si il sufoca.
Cum traiesc eu fara el? Cum traiesc eu fara el stiind ca l-am pierdut din vina mea, din cauza propriilor mele greseli, din cauza lipsei mele de maturitate si din cauza unei alegeri asupra careia nu pot reveni, pe care nu o pot schimba?

In ochii lui am vazut mereu lumina. Lumina care m-a ajutat sa iau decizii mai bune, sa invat, sa vreau totul de la mine, sa exorcizez partea intunecata din mine, datorita acestei relatii gresite m-am intors catre Dumnezeu. Un lucru gresit care conduce la lucruri bune.

Nu stiu ce voi face. As vrea sa am puterea unor fapte extreme care sa il faca sa revina asupra deciziei lui, ca si pana acum. Dar merit eu, gandacul, viermele, fiinta asta mica care sunt, frunza asta care a cazut si asteapta puterezirea, merit eu iubirea lui? Merit eu iertarea lui?
Demn ar fi sa ma retrag eu din viata lui, sa il las sa fie fericit. Sa il las sa fie cu familia lui, cu ceea ce ii e drag, daca eu nu ii mai sunt. Cumva sa nu mai cred ca il abandonez. Dar inseamna ca inima mea sa se usuce. E un conflict intre iubirea ce o simt pentru el, cat iubesc viata noastra de zi cu zi si regretul fata de trecut. Stiu ca nu merit, dar in acelasi timp inima din mine imi zice ca el e acela care a facut-o sa vibreze cel mai puternic in toata viata asta.

Nu stiu ce voi face. Am sperat mereu intr-o minune. Am sperat mereu ca ceva va aparea si ne va elibera de acest trecut blestemat. Sunt o fiinta mica. Am gresit cumplit. Ma zbat zilnic sa fiu mai buna, declar si incerc permanent sa aplic. Imi cer zilnic iertare. Am discutii cu Dumnezeu in care il rog sa ma ierte pentru tot. Si azi, el imi zice din nou ca s-a terminat. Nu vreau sa cred ca tot sufletul meu, dar si al lui, care au fost puse in aceasta relatie, au fost in van.

Sunt chiar o fiinta atat de nenorocita? Nu am nimic bun in mine? Nu am un dram de bine care sa merite? As vrea sa ma nasc din nou. Sa mor azi si sa ma nasc din nou.