Copilarie

Intr-o zi de octombrie insorita ne-am urcat in masina si am plecat catre copilarie.
Soarele rasarea in ochii nostri, iar stralucirea lui calda se imbina cu aramiul cald al campurilor. Era frumos.
Mirosea a libertate si a fericire.

Ca orice lucru care merita, in acest colt de rai se ajunge greu.
Am oprit pe drum ca doi turisti, mana in mana, si am urcat si ne-am incantat ochii cu un peisaj selenar. Iar un pic mai tarziu, ne-am bucurat de cerul albastru si de aerul proaspat si de noi 2. Imi amintesc si acum felul cum miroseau aerul si lumina de la soare, combinate cu mirosul pielii lui.

Am oprit pe drum si am cumparat pere. Le-am pastrat ca sa le mancam in copilarie.
Si am ajuns... livezile se intindeau la picioarele noastre, casuta de pe stanga m-a incantat, in timp ce in dreapta se vedeau dealurile colorate.
Am parcat masina si am plecat pe jos, mana in mana...cum rar ni se intampla sa putem merge... Ne-am suit pe o piatra rotunda, muscand cu pofta din perele dulci si zemoase. Am ascultat linistea. Din departare mai razbatea uneori un glas de uliu sau un muget de vaca, dar in rest... era o liniste care te emotiona. Urechile noastre nu sunt invatate cu linistea si de aceea acolo o puteam auzi ca o presiune curata pe timpan, ca o intoarcere acasa.

Am urcat pana la bisericuta. Mica. Din lemn. Cu o alee ce duce la ea, incadrata de copaci inalti, o poarta din lemn vechi. Frunzele care fosneau sub picioarele noastre. Dumnezeu e peste tot. Acolo Il puteai simti. Era manifestat in fiecare frunzulita, gandacel sau nor de pe cer. Sacru.

Te-am lasat sa iti saluti bunicul langa acel copac cu trunchi puternic pe care am incercat apoi sa il luam in brate. Te-am vazut cum din barbatul puternic si hotarat pe care il iubesc, te transformi in copilul cu par zburlit care a batut dealurile acelea, zambind la soare.
Am venit si eu langa tine, am stat amandoi in fata crucii, privind micuta biserica, copacii, cerul...multumindu-I fiecare in felul nostru pentru ca traim.