Viata mea

Viata mea..
Acum 4 ani m-am culcat cu un barbat de 46 de ani. Eram intr-o relatie de 6 ani acasa si am acceptat sa ma culc cu el. 
Chiar daca imi dau seama si am reusit sa imi explic ce m-a condus la acest lucru, din ce frustrari si complexe am fost capabila sa fac abstractie de varsta lui, a fost totusi alegerea mea.
Nu mi-a placut ce s-a intamplat si mi-a parut rau dupa aceea.

Timpul a trecut si am intalnit pe cineva cu mai multe principii de viata decat am avut eu. Si povestindu-i, mi-a expus si punctul lui de vedere asupra faptei mele. Timpul a trecut si pe masura ce a trecut, in inima mea s-au infipt ghimpi. Pe masura ce trece timpul, zi dupa zi, ghimpii astia se infig mai adanc in inima mea.

Nu stiu cum am fost capabila sa fac asa ceva. Eu, care mereu am stat in banca mea. Am avut un curs corect in viata pana in acel moment. Si s-a produs o ruptura. Am fost capabila sa fac ceva inimaginabil si nici macar nu mi-am dorit acel lucru. Am fost atat de slaba. Trebuia sa fi fugit cat ma tineau picioarele. Trebuia sa am mintea de acum.

Viata mea e un chin. Pentru ca e vorba de mine. Eu mi-am stricat viata. Eu m-am insemnat pe viata.
Nu sunt si nu am fost niciodata o curva. Dar m-am purtat ca atare.
Nu este normal pentru o femeie tanara, cuminte (caci eram cuminte), cu asteptari de la viata, sa faca asa ceva.
As vrea sa fi spart in mii si mii si mii de bucati globul acela de sticla care m-a tinut prizoniera toata copilaria si adolescenta. Am trait in el atatia ani si m-a protejat de toate pierderile si de toate mizeriile prin care am trecut in aceasta viata. De toate certurile de acasa, de frica aceea cand venea ora 18 si inima incepea sa imi bata nebuneste pentru ca stiam ce urmeaza. De toate cuvintele rele si injuraturile pe care le-am primit adolescenta fiind, de toate privirile rele de pe strada pentru ca aveam o problema, de dorul de mama, de dorinta de a avea mai mult si totusi mereu de a avea mai putin, de rusinea de a nu putea primi pe nimeni acasa. Am trait in lumea mea si asta m-a facut sa nu am contact cum trebuia cu realitatea.
Iar cand cineva m-a bagat in seama, nu am stiut sa zic nu.

Nu imi caut scuze. E ingrozitor ce am facut. Dar nu s-a intamplat pentru ca eram o curva sau o femeie care cauta sa si-o traga. S-a intamplat pentru ca ranile alea din sufletul meu erau inca deschise. Cand am primit atentie de la cineva, nu am stiut cum sa fac sa nu pierd aceasta atentie. Mi-a lipsit experienta vietii, mi-a lipsit curajul de a ma apara pe mine insami, mi-a lipsit hotararea a face numai ce vreau eu, mi-a lipsit fermitatea a-mi fi ascultat sufletul si sa fi plecat de acolo.

Dar fapta e fapta. S-a intamplat. Am fost capabila sa fac ceva ce nu pot concepe ca eu am facut.
Ma mistuie acest regret. Ma mistuie ca nu am stat in banca mea asa cum imi doream.
As vrea atat de mult sa dau timpul inapoi. Nu am cuvinte, nu am lacrimi, nu am urlete in mine pentru a putea exprima toata durerea aceasta.
Mi-am facut rau. Eu mie insami mi-am facut rau pentru ca nu am avut curajul sa fac ceea ce cu adevarat imi doream, sa fug de acolo.
De ce am facut asta?
Imi cer iertare. Imi cer iertare in primul rand mie ca m-am nesocotit si ca mi-am batut joc de tot ce era mai frumos in mine.
Imi cer iertare de la viata, ca nu am pretuit-o mai mult, pretuindu-ma pe mine.
Imi port crucea si imi cer iertare.