..

Ma uit in urma, la acesti 2 ani si aproape jumatate si realizez ca in tot acest timp i-am oferit acestui om pe care il iubesc tot ce am si tot ce sunt.
Nu m-am mai deschis in fata nimanui cum m-am deschis in fata lui, nu am respectat, onorat, dorit, iubit pe nimeni cum s-a intamplat cu el.

Mi-am dat sufletul. Iar azi, ma gasesc singura.
Stiu ca si el mi-a oferit acelasi lucru, a fost sincer cu mine cum nu a fost cu nimeni altcineva, stiu ca m-a dorit si m-a avut, mi-a zis ca la mine e "acasa".
Ma bucur ca Dumnezeu mi l-a trimis. Pentru ca a fost atat de frumos. Nu am cuvinte sa descriu toata fericirea pe care am simtit-o cu el. M-a ajutat sa ma ridic, sa ma pretuiesc, mi-a aratat lumea si am crezut ca e a noastra. 

El imi zice acum ca nu insemn nimic pentru el, ca "tu sa te bucuri daca peste ani imi voi aminti de tine ca de o partenera nu ca de o curva". Dupa 2 ani si jumatate, el asta crede despre mine. Si ma respinge. Si s-a terminat.

Nici ieri si nici azi, nu am forta sa mai fac nimic. Ma simt neinteleasa si ma simt trista rau de tot.
La Iasi s-a rupt ceva. Nu il iubesc mai putin. Dar am facut un sacrificiu, am simtit o durere atat de puternica incat ceva s-a rupt in mine. S-a rupt credinta.

Am indurat multe din partea lui. Si de fiecare data am inchis ochii si am mers mai departe pentru ca am stiut ce a facut din noi acest trecut nenorocit. Am crezut ca la Iasi s-au echilibrat lucrurile. Ma doare atat de tare noaptea aia, incat am crezut ca astfel se va pune ordine in universul acesta si trectul va fi dat uitarii.

Si totusi, dupa Iasi mi-a zis ca de atunci a tot asteptat sa mai fac o greseala ca sa poata sa renunte la mine. stiu ca sunt limitata si desi incerc sa fac lucruri bune, cumva ele sfarsesc rau. 

Oare un om atat de rau sunt? Atat de rau m-am purtat cu el? Nu i-am dat eu totul?
Nu imi place ce se intampla cu mine. Toata durerea aceasta ma afecteaza mult. Am slabit 7 kg in intr-o luna si jumatate, nu pot sa mananc, nu pot sa beau apa, am niste dureri de cap incredibile si mi-e si mai greu asa pentru ca ma transform intr-un zombie.

Nu stiu ce voi face. Ma simt dintr-o data foarte singura si uitata, pustiita.
Tot sper. Si apoi imi aduc aminte de noaptea de la Iasi si ma prabusesc. Si apoi ma uit la el. Si iar sper.
Nu stiu ce voi face. M-am rugat atat de mult la Dumnezeu incat simt ca am obosit sa ma rog in van. Simt ca ma aude si se intampla ceva ce imi dovedeste ca nu a fost asa.

Nu vreau sa moara inima din mine, dar in absenta lui sper, ma rog, ca asta sa se intample. Sa nu mai simt niciodata nimic.