Olarul si omul lui de lut

Eu nu am fost niciodata cel mai hotarat om. Mica fiind, am lasat capul plecat de multe ori si chiar daca stiam ca am dreptate, m-am inchis in mine si m-am victimizat.

Ceva in mine s-a schimbat. Mi-e greu sa situez in timp cand anume, dar cred ca in ultimul an am dobandit o hotarare pe care mereu mi-am dorit-o, dar nu am avut forta sa o manifest. 

Ultimii 3 ani si 8 luni, azi, au fost benefici pentru mine. 

Chiar daca am cazut in pacat, inseland cu un barbat casatorit, cred ca acest sarpe pe care am calcat s-a dovedit o treapta.

Salman Rushdie, intr-una din cartile lui, povesteste cat de ambivalente sunt lucrurile din jurul nostru : ceea ce ni se pare un lucru bun, o treapta, se dovedeste a fi un sarpe care ne trage in jos, iar ceea ce consideram a fi un sarpe, uneori se dovedeste ca este o treapta care ne ridica. In cazul meu, in mod sigur ceea ce se considera a fi un sarpe – o extrarelatie – a fost cea mai de sus treapta pe care am calcat. 

Nu stiu pentru el cum stau lucrurile, mi-e teama sa nu creada ca pentru el aceasta relatie l-a tras in jos. 

Relatia cu acest Spiridus pe mine m-a adunat de pe toate drumurile pe care eram imprastiata. Fara sa stiu prea bine ce e bine, fara sa arat ceea ce simt, fara sa lupt pentru ceea ce imi doresc… eram ca o papura in vant.. 

Ceva s-a schimbat. Eu m-am schimbat. Dar acum cand vantul bate, chiar daca ma scutura, simt ca stau locului. De parca trunchiul meu s-a ingrosat, a prins scoarta, radacinile mele sunt atat de bine infipte in pamant... incat chiar daca bate vantul eu raman locului. 

Lui trebuie sa ii multumesc. Dumnezeu mi l-a scos in cale pentru a invata sa iubesc si pentru a deveni un copac puternic. Trebuie sa ii multumesc pentru ca mereu a avut puterea sa ramana alaturi de mine in ciuda ranilor pe care i le-am provocat, ca a vazut mai mult in mine, ca a dat de atatea ori cu mine de pamant si m-a lovit si m-a desfiintat sufleteste de atatea ori, incat mereu cand am renascut la loc, m-am reformat mai puternica. A fost chin si suferinta. Dar lucrurile bune nu vin fluierand, ci luptand si sacrificand. M-am sacrificat pe mine pentru aceasta iubire si Dumnezu a avut grija sa ma renasca mereu mai buna. Procesul nu este incheiat, pentru ca in continuare sufar.. ceea ce inseamna ca mai am de invatat. 

Acest om, iubiriciul meu, a crezut in mine si … cred ca m-a iubit. Adica nu cred, sunt sigura ca m-a iubit. Ca au fost momente atat de dese cand eram mai sigura de iubirea lui decat de faptul ca e lumina afara. Stiu ca a stat si a acordat sanse pentru ca ma iubea. Nu din obisnuinta, nu din rutina, nu pentru sex, nu pentru afaceri.. pentru ca in inima lui era un licar numit iubire. Ca oricat de suparat a fost, supararea tot din iubire venind, ca oricat de dur a fost cu mine sau intransigent, in inima lui a fost ceva care l-a facut sa vada ca sunt mai mult. Iar iubirea nu orbeste, iubirea ne ajuta sa vedem oamenii asa cum sunt cu adevarat, dincolo de masti, de orgolii.. si mai ales cand iubirea ne este impartasita.

De aceea imi vine greu sa cred si sa accept ca din imensul acesta sa nu mai fie nimic. Mi se pare imposibil ca o iubire atat de covarsitoare sa poata muri.

Am fost in mainile spiridusului meu, cum era canuta aceea din pilda lui Arsenie Boca, o durea cand era pusa pe roata si invartita pentru a fi transformata din lut in cana.. si ea plangea si cerea sa nu o mai doara, dar olarul i-a zis « nu inca ». Apoi cand a pus-o in cuptor, a strigat de chinul flacarilor si a cerut sa nu mai sufere, dar olarul i-a raspuns «nu inca ». Cand a pictat-o, cand a bagat-o iar in cuptor, canuta a urlat de durere, daca ma iubesti de ce ma faci sa sufar atat ?... dar olarul nu s-a oprit si i-a mai zis o data « nu inca ». La final, canutei.. fostei bucati de lut.. i-a fost pusa in fata o oglinda, iar privindu-se nu s-a mai recunoscut. Nu mai era o bucata de lut, ci o canuta de ceai frumoasa, pictata in culori vesele. 

Si atunci a inteles ca daca olarul s-ar fi oprit pe parcursul procesului, nu numai ca ea nu ar fi ajuns sa arate asa vreodata, dar s-ar fi dezintegrat si s-ar fi transformat in tarana. 

Asa m-ai croit si pe mine, iubirici. Prin suferinta m-ai facut sa fiu mai buna. Sa cresc, cu tot regretul, sa lupt pentru lucrurile in care cred si, uite ca eu cred in tine. 

Dar inca sufar, ceea ce inseamna sa procesul nu s-a incheiat. Ba din contra, acum este focul cel mai aprig, focul caruia nu cred ca voi supravietui, acum doare cel mai tare. 

Nu e pacat, iubirea mea, ca dupa toate aceste eforturi, ale olarului si ale canutei deopotriva, in loc sa iti bei ceaiul din canuta pe care atat te-ai straduit sa o fauresti frumos, sa o arunci ? Sa o dai intr-un colt si paianjenii sa isi faca cuib in ea ?