Ziua 1

Ziua 1 este azi si aproape a trecut. 
Mai sunt 3 ore si jumatate si voi primi un raspuns.. pe care il stiu. Asta e tragedia, ca mi-a zis de atatea ori ca nu ma poate accepta, ca in seara asta se termina... Mai am o farama se speranta, caci asa sunt eu, sa cred in minuni...dar sunt deznadajduita in cea mai mare parte a timpului. 

Timpul trece. Am atatea momente in care as vrea sa se fi oprit.. o biserica in varf de deal si noi2 langa un mormant privind gandacii Ochii-Domnului, noi2 pe un deal cu un lac in departare atat de aproape de cer, noi2 la Baile Felix, noi2 in fata Lacului Oasa, noi2 mancand ciorbita a la grec cu tarhon pe terasa unui restaurant cu pesti colorati, noi2 tinandu-ne de mana prin Timisoara, noi2 privind apusul langa o mare verde, noi2 in miros de pamant si a arsita, transpirati, epuizati dar fericiti, noi2 dormind in masina dupa pranz, noi2 uniti si tu zicandu-mi printre dinti si gemand "aici e acasa", noi2 legand un lacat pe Transfagarasan si aruncand cele 2 chei: fiecare cate una in pietris si una impreuna in cascada, noi2 alergand in parc si vazand cum soarele ti se oglindeste in ochi, noi2 intepeniti cu masina pe gheata, noi2 sub fulgii mari de zapada intr-o zi de februarie, noi2... Mereu am fost noi2. 

Fie sa se opreasca intr-unul din aceste momente, fie sa curga in continuare si sa existe in continuare acest noi2, mereu, o vesnicie.

Mai sunt 3 ore aproape. De ce trebuie sa fim mereu la cheremul timpului? 
As vrea ca acest noi2 sa existe o vesnicie, asa cum simt ca e iubirea mea. 

Indiferent ce vei spune, iti multumesc. Iti multumesc ca mi-ai oferit cel mai minunat sentiment din lume: certitudinea ca ma iubesti. Cumva, aceasta certitudine exista inca, ca o luminita indepartata in capatul unui lung tunel intunecat... ea te face sa nu te opresti din mers. Ea e speranta.