Cele mai grele sunt diminetile

Cele mai grele sunt diminetile. Cand ma trezesc, primul lucru pe care il simt e frica. Apoi realizez ca m-am trezit si de data asta si incep sa ma rog lui Doamne-Doamne.
Azi traim a 11 zi. El le numara si am inceput si eu sa le numar. Zile pana cand imi va da un raspuns, daca ma accepta in viata lui pt tot ce insemnam noi 2 si pt ce am mai putea insemna...sau renunta la mine pentru trecut. 

Legat de trecut ma incearca 2 senzatii extreme: 1.durere, regret, rusine, dispret, disperare,furie si 2.o senzatie atat de puternica ca l-as putea schimba. De parca as putea intinde mana, rasuci ceva si sa remediez situatia, de parca mi-ar sta in puteri. Si el simte asa. Poate ca ne sta in puteri. Poate ca il putem remedia prin prezent. Poate ca nu voi sterge fapta, dar voi sterge impresia, durerea. O sansa trebuie sa fie. Pentru ca eu fatis, el in sufletul lui ascuns...nici unul din noi nu vrem sa se termine. Vrem doar sa nu mai doara. 

Ma intreb daca atunci cand numara zilele in sufletul lui e bucurie ca au mai ramas atat de putine si scapa de mine...sau...e si tristete ca nu o sa ma mai aiba, ca lumea noastra se va termina.
Cel mai teama imi e de dimineti. De clipa cand voi deschide ochii, voi vedea ca m-am trezit si ca sunt singura, ca totul in jurul meu doare, ca sunt fortata sa misun intr-o lume care desi arata la fel, e ca un oras pustiit.

E un cantec ce spune ca "orasul nostru e distrus, nu avem unde merge. Dar mugurii din scrum rasar, rosii ca un asfintit." 
Nu vreau ca lumea noastra sa dispara, insa cred in acesti muguri. Pentru ca am certitudinea iubirii lui.
Oricat a suferit din cauza trecutului, a ramas langa mine. 
E iubire adevarata, macar de atat lucru imi pot da seama. 
Si sper ca in data de 31/08 iubirea asta sa invinga pentru ca daca e iubire, totul e.
Moartea e singurul lucru pe care nu il putem schimba, in rest orice ne sta in putinta.