Rusine

De cand ma stiu mi-a fost rusine de lucruri din viata mea: dupa ce mi-a pierdut unul dintre parinti mi-a fost rusine sa vorbesc despre asta pentru ca oamenii ma priveau altfel, cu mila, decat pe ceilalti copii. Cand am ajuns la scoala, mi-a fost rusine de conditia materiala pe care o aveam, evitam sa chem prieteni acasa sau evitam sa vorbesc despre bunurile pe care (nu) le aveam. Cand am ajuns la facultate, inconjurata numai de colegi din familii bune, cu studii superioare si functii importante, mi-a fost rusine ca tata avea doar o scoala profesionala. Am fost printre primele care s-au angajat in timpul facultatii, am fost mereu prima din clasa, am tras tare ca sa compensez lipsurile pe care le aveam de la natura si de care imi era rusine, prin actiuni si merite care sa se datoreze fortelor mele proprii. 

In generala profii m-au apreciat pentru ca eram cuminte si invatam bine, in liceu pentru eforturile mele de a castiga pe unde ma duceam, in facultate pentru cum vedeam lucrurile, colegii m-au apreciat pentru ca, desi nu eram ca ei, reuseam acolo unde ei nu puteau.

Si apoi, cand in sfarsit, eram pe picioarele mele, am provocat eu insami un lucru de care imi este acum rusine. Scriu si plang. Pentru ca am fost atat de inconstienta ca prin fapta mea, dau cu piciorul unor eforturi de ani de zile de a fi mai buna. Atunci nu am realizat. Dar vad clar acum. Si imi e din nou rusine. De data asta pentru ceva ce mi se datoreaza direct. 

 Regretul meu este: http://regretulmeu.blogspot.ro/2014/04/regretul-meu.html